Arhivă postări

27 nov. 2020

Misiunea mea și scopul blogului sunt clare: să arăt suferința lor.


Foto: undeva, într-un subsol mizer, un om totuși trăia.




  • Nu vreau să fac generalizări nedrepte. Dar unele generalizări pot fi făcute, unele generalizări trebuie făcute. Mai ales atunci când există un substrat de argumente și dovezi.
  • În ultimii 17 ani am efectuat numeroase vizite (numite vizite de monitorizare) în centre/unități rezidențiale (centre de recuperare și reabilitare, centre de integrare, spitale de psihiatrie, secții ale unor spitale de psihiatrie, centre pentru copii cu dizabilități, centre de plasament, diverse cămine pentru vârstnici, etc) din România. În aceste instituții locuiesc - pentru perioade lungi sau foarte lungi de timp, deseori până la capătul vieții lor chinuite - oameni fragili, vulnerabili, cu sau fără dizabilități. Evenimentele, situațiile și oamenii întâlniți, cunoașterea și înțelegerea dobândite pe parcursul acestor 17 ani de evaluări, analize și vizite (care au acoperit, geografic, toate zonele României) mi-au influențat cursul vieții și mi-au modelat viziunea despre societate, psihiatrie și asistență socială; m-au făcut să reflectez asupra conceptelor de „civilizație”, „ajutor” sau „solidaritate”, „boală” sau „vindecare”; m-au obligat să văd funcționarea noastră umană, ca grup, așa cum este ea în realitate, nu așa cum o presupunem toți, înainte de a pătrunde pe „culoarele suferinței”.
  • La finalul fiecărei vizite de monitorizare am lăsat în urmă priviri, suflete, speranță și disperare, suferință și durere. La finalul fiecărei vizite de monitorizare am întocmit un raport detaliat despre situațiile identificate în fiecare unitate vizitată. Aceste rapoarte au fost constant înaintate autorităților și instituțiilor statului. Astăzi, după 17 ani, simt că s-a sedimentat în sufletul meu o realitate amplă și tulburătoare care, în pofida tuturor eforturilor (colegii mei, eu, alții), a fost sistematic ignorată, desconsiderată, minimalizată, contestată, negată. Adevărul despre suferința oamenilor care locuiesc și suferă în „sistem” a rămas invizibil. Chiar și astăzi, la ora la care scriu aceste rânduri, această suferință este negată cu cinism sau cruzime. Sigur, ici colo, niște chestii vagi au mai fost spuse: diferite situații au fost prezentate sec, stupid, ca excepții nefericite. Dar eu vorbesc aici despre altceva: vorbesc despre suferință ca regulă și mod de viață, nu ca excepție; vorbesc despre suferință ca fenomen sistemic și sistematic. Acesta este adevărul negat continuu de autoritățile publice, de reprezentați ai unităților vizitate și ai instituțiilor și autorităților publice responsabile, de politicieni, guverne și președinți. Acesta este adevărul necunoscut. Acesta este adevărul pe care trebuie să îl vorbesc.

Iar prin vorbirea mea sper: 
  1. să arăt suferința acestor oameni; 
  2. să arăt că suferința „în sistem” este un fenomen generalizat, nu doar o excepție; 
  3. să arăt că această suferință a oamenilor a fost sistematic negată; 
  4. să arăt că această negare sistematică a distrus vieți, destine, oameni, a rănit și a produs suplimentar suferință; 
  5. să explic cum a fost posibil să se ajungă aici.

  • Nu (mai) vreau să conving pe nimeni, despre nimic. Nu îmi este clar dacă sau cum va evolua acest blog, dar îl vreau deopotrivă confesiune și mărturie, sursă și resursă. Acest proiect, scrierile acestea, documentele pe care le pun la dispoziție reprezintă piese disparate ale confesiunilor și mărturisilor mele. Asta vreau și asta fac aici: depun mărturie în numele lor și pentru ei. O mărturie publică, coerentă și argumentată. Aceste pagini vor rămâne dovezi și resurse pentru cei ce vor vrea să continue o luptă foarte dificilă de „exorcizare” din organismul nostru social a unor structuri, proceduri, mentalități, atitudini, fapte, realități care chinuiesc și distrug suflete și destine. Cine știe când și cum aceste mărturii și dovezi se vor reasambla, poate, în sufletul cuiva și vor duce, astfel, la noi acțiuni și inițiative autentice și puternice în favoarea tuturor celor care suferă, chinuți, pe culoarele mizere ale nepăsării noastre. Culoarele suferinței. 
  • În demersul meu voi utiliza cel puțin imagini, fotografii ale unor situații și contexte din viața unora dintre rezidenții unităților de asistență socială sau psihiatrică din România. Uneori am extras culoarea din unele dintre fotografii (nici în viața acelor oameni nu există culoare...) și, în anumite cazuri, am îmbunătățit anumite aspecte (contrast, luminozitate, etc), am procesat anumite elemente pentru a proteja identitatea persoanelor care apar în fotografii. Totuși, evident (deși dureros și incredibil), fotografiile nu sunt modificate în sensul „trucării” lor, conținutul de imagine nu este regizat sau „aranjat”, fotografiile reflectă realitățile existente la momentul la care au fost efectuate. 
  • Doar cu rugămintea de a preciza sursa, invit pe oricine (entitate juridică, privată, publică, orice om interesat sau emoționat de toate acestea, presa, orice organizație sau autoritate publică) să utilizeze informațiile, imaginile sau orice alt document prezentat aici, pentru a iniția orice acțiune, operațiune sau demers menite să diminueze suferința semenilor noștri captivi în suferință, prizonieri pe culoarele suferinței. 
  • Cu tot efortul meu de a menține un discurs decent și coerent, redactarea acestor rânduri, evocarea unor situații, recitirea unor documente, rememorarea celor văzute și trăite îmi produc, inevitabil, stări tulburătoare. Deseori îmi pierd cumpătul, iar în acele momente am „scăpări” în exprimare. Să îmi fie iertate. Sau să nu-mi fie iertate. Nu îmi pasă. 



Sibiu, 27 noiembrie 2020 



Mugur Frățilă 



12 feb. 2020

Prolog: Liniște... Înăuntru se suferă.


Scriu aceste rânduri cu gândul la voi, toți cei a căror viață se stinge, nevăzută, pe culoarele suferinței, prizonieri chinuiți ai sistemelor de asistență socială și psihiatrică din România. Prizonieri ai indiferenței noastre.



Despre suferința voastră nu se vorbește nimic, nu se arată nimic. Suferința voastră este o poveste neclară și neverosimilă, o noțiune abstractă, interzisă. Despre suferința voastră se tace, despre suferința voastră se neagă. De acolo, din lăuntrul „sistemului”, nu răzbate nimic în afară. E liniște. E liniștea lor, o liniște oficială și instituțională, o liniște plină de vinovăție. O liniște inițial neclară și temătoare, devenită vinovată, apoi complice, apoi ucigătoare. Și mai este liniștea voastră. Liniștea voastră plină de durere și frică. Liniștea voastră plină de disperare. Liniștea plină de neputința voastră, liniștea plină de credința voastră.

Liniște... Înăuntru se suferă. Noi tăcem. Voi strigați. Strigați cu voci mari, reverberând pe culoarele cimentate. Sau strigați doar în gânduri și lacrimi. Nu vă faceți iluzii, surzi suntem cu toții, noi, cei spre care strigați, noi, cei spre care sperați. Noi tăcem. Este o tăcere sulfurică, o tăcere care vă dizolvă vouă destinele și viitorul. Tăcerea noastră este tăcerea care vă doare pe voi, și vă chinuie, și vă doare iar, și iar, și iar. Este tăcerea care vă ucide.

Dar zidurile?... Zidurile, clădirile?... Acestea arată bine. Din ce în ce mai bine. Sunt tăcute și proaspăt spoite. Și sunt trainice; trainice ca în legendă... Iar voi, și suferința voastră, sunteți cei zidiți înăuntru.

Liniște... Înăuntru se suferă.