Prolog: Liniște... Înăuntru se suferă.

Scriu aceste rânduri cu gândul la voi, toți cei a căror viață se stinge, nevăzută, pe culoarele suferinței, prizonieri chinuiți ai sistemelor de asistență socială și psihiatrică din România. Prizonieri ai indiferenței noastre.

Despre suferința voastră nu se vorbește nimic, nu se arată nimic. Suferința voastră este o poveste neclară și neverosimilă, o noțiune abstractă, interzisă. Despre suferința voastră se tace, despre suferința voastră se neagă. De acolo, din lăuntrul „sistemului”, nu răzbate nimic în afară. E liniște. E liniștea lor, o liniște oficială și instituțională, o liniște plină de vinovăție. O liniște inițial neclară și temătoare, devenită vinovată, apoi complice, apoi ucigătoare. Și mai este liniștea voastră. Liniștea voastră plină de durere și frică. Liniștea voastră plină de disperare. Liniștea plină de neputința voastră, liniștea plină de credința voastră.

Liniște... Înăuntru se suferă. Noi tăcem. Voi strigați. Strigați cu voci mari, reverberând pe culoarele cimentate. Sau strigați doar în gânduri și lacrimi. Nu vă faceți iluzii, surzi suntem cu toții, noi, cei spre care strigați, noi, cei spre care sperați. Noi tăcem. Este o tăcere sulfurică, o tăcere care vă dizolvă vouă destinele și viitorul. Tăcerea noastră este tăcerea care vă doare pe voi, și vă chinuie, și vă doare iar, și iar, și iar. Este tăcerea care vă ucide.

Dar zidurile?... Zidurile, clădirile?... Acestea arată bine. Din ce în ce mai bine. Sunt tăcute și proaspăt spoite. Și sunt trainice; trainice ca în legendă... Iar voi, și suferința voastră, sunteți cei zidiți înăuntru.

Liniște... Înăuntru se suferă.